Cateva ganduri…

A mai trecut o saptamana, una destul de grea din punct de vedere professional, cu multe deplasari in provincie. Mă simt dator să spun asta, pentru a nu lăsa o impresie greșită celor ce mi-au răspuns cu comentarii la anumite postări. Nu am avut nici timpul și nici chemarea măcar să citesc tot ce s-a scris pe blog, darămite să mai și răspund fiecăruia. Așa că dau acest răspuns global tuturor, ca un mesaj către toți. Fiecare să ia din el ce crede că vede. Spun asta pentru că văd în continuare cum oamenii, deși vorbesc aceeași limbă (română) și folosesc un set de concepte comune, nu au aceeași percepție și reprezentare a realității, iar conștiința lor interpretează totul prin prisma:

- concepției proprii despre viață și modul de a o trăi

- bagajului lingvistic acumulat (ca să nu mai vorbim de cultură)

- obiectelor și corespondențelor fiecărei idei sau concept – așa cum derivă acesta din experiența proprie acumulată.

Cum ar spune Patanjali, pe scurt, percepem lumea prin filtrul propriilor samskaras și vasanas (impresiuni mentale și emotionale).

Un fior de vanitate și de umor involuntar, mă îndemna să lansez o ”bulă” papală hieratică, prin care să aduc la cunoștiința Umanității – din ”turnul de fildeș” al ”superiorității” mele profesionale, culturale, intelectuale și rasiale - celor ce îmi scriu zeci de pagini, somându-mă cu inststență să le răspund, că datorită timpului extrem de scurt pe care îl am la dispoziție (pentru astfel de preocupări imsignifiante – cum ar fi acelea de a comunica cu simplii muritori), nu voi răspunde decât:

- mesajelor cu ”miez”

- mesajelor ce au o mărime de maxim 10 rânduri (în caractere times new roman 12 ne-bolduite).

Iar respectivii pot primi răspunsul secolul ăsta, sau mileniul următor, în funcție de distanța de ordin cosmic, la care simt că mă situez la acel moment în raport cu furnicarul Umanității.

Celor nemângâiați de lipsa răspunsurilor mele, le ofer un set întreg de auto-explicații, care să îi liniștească și să le mângâie ”singurătatea” existențială și intelectuală, în care demult nu a mai pătruns nici o rază de lumină ne-filtrată de dogma la care au aderat:

1. și tăcerea este un răspuns (căci, nu așa se spune, uneori, Dumnezeu răspunde prin tăcere întrevărilor penibile sau prost puse). Aici, puteți opune latinescul qui tacit consentire videtur (cine tace, consimte), pentru un pic de bun simț și normalitate vis-a-vis de tâmpenia anterioară…
2. sunt pe cont propriu, trebuie să găsească singuri răspunsurile ”corecte”.
3. problema lor este prea nesemnificativă pentru a merita un răspuns, așa că nu merită să se mai obosească nici ei să caute, e mai bine să îți păstrezi mintea ”odihnită”, nu-i așa ? Cine știe la ce va trebui să o folosești pente 10 ani ?!

Dacă până la acest moment, citind satira mea, te-ai enervat, dragă cititorule, e cazul să te oprești din citit și să reflectezi profund asupra prejudecăților pe care le porți în propria-ți tărtăcuță.

Altfel, vei continua să crezi că:

- dezastrul din Japonia (cutremurul de ieri) a fost un răspuns (pedeapsă binemeritată) la încăpățânarea (și bunul simț) al japonezilor de a refuza să accepte o anumită școală de yoga și o anumită carte, pe piața cărților despre tantra – din Japonia.

- putem influența exploziile soarelui sau traiectoria unor obiecte cosmice (planete, asteroizi) – care se mișcă de milioane și miliarde de ani pe traiectorii milimetric stabilite de Creator – doar prin puterea reunită a câteva mii de oameni ce se concentrează la unison. Interesant este că nimeni nu și-a pus până acum problema verificării teoriei cu practica: oare chiar putem mișca un obiect fizic, (o bilă de ping-pong pe o masă), dacă ne concentrăm un milion de oameni asupra ei ? Dară-mi-te un asteroid ? Asta nu înseamnă că aș contrazice ideea de rugăciune (ceea ce e cu totul altceva): Cu un pic de credință, poți muta și munții din loc, cu un singur amendament: Îl rogi pe Dumnezeu să facă asta, nu te înfoiezi că o faci tu…, căci ”Fără Mine, nu puteți face nimic” (Ioan 15,5).

Ce e mai neplăcut e faptul când trezirea la realitate se petrece brusc și în mod tragic. Cum li se întâmplă unora (destul de mulți din păcate), care au crezut timp de 20 de ani că EI se află în posesia Adevărului Ultim, că Ei pot schimba lumea, că EI au cele mai eficiente mijloace la dispoziție, și care TOT EI s-au trezit că nu se pot vindeca prin ”adevărurile”, ”revelațiile în premieră mondială” și ”informațiile ezoterice” pe care le dețineau, nici măcar de un banal ”cancer” sau altă boală persistentă și sâcâitoare, cu deznodământ fatal…

Mai interesant este faptul cum reacționează ”gloata” de inițiați pe bandă… Pe scurt ? Nu-i interesează ! Găsesc tot felul de explicații anesteziante și suficiente: ”A făcut greșeli mari, își merită karma”, ”L-a vorbit de rău pe Maestru”, ”nu și-a rezolvat conflictele interioare”, ”Nu a iertat pe cine trebuia, din inimă”, și multe altele, care, chiar dacă sunt afirmații – probabil adevărate, nu știu cât de mult au legătură cu boala respectivului/respectivei.

În schimb, aceste explicații – lansate de pe poziția superioară și laxă a bivolului mulțumit și plesnind de sănătate, sunt un atentat la bunul simț. Păi, compasiunea unde este ? E mai simplu să îl culpabilizezi pe amărâtul bolnav, aruncând în cârca lui vina bolii (e karma lui, nu-i așa ?!), în loc să te gândești cum îl poți ajuta.

Și nu îl ajuți decât când a trecut la cele Veșnice, cu binecuvântări anemice, în același ton de regret superior, că deși ”știa ce trebuia să facă ca să se vindece”, nu a vrut cu adevărat…

Această atitudine de distanțare bruscă a ”inițiaților” ”suprem evoluați spiritual” față de cei ce dau de belele (nu numai de sănătate, ăsta a fost un exemplu particular), nu arată decât un singur lucru: că de fapt ei (în frunte cu liderii lor) nu caută cu adevărat Eliberarea, comuniunea cu Dumnezeu sau cum și-or imagina ei Țelul Ultim al cărării spirituale pe care își imaginează că merg.

Ei de fapt caută plăcerea, confortul și satisfacția și fug de suferință. Tipic omenesc. Aspirația lor corespunde mai degrabă unei căutări a Paradisului lui Indra, decât eliberării de vălurile ignoranței. De aceea se simt incomodați de boala și suferința celor din rândurile lor. De aceea nu se organizează să îi ajute, să se roage pentru ei, să postească pentru ei, să fie alături de ei cu tot sufletul. Pentru că atunci ar trebui să supună – în fața propriei conștiințe – iluziile cu care se hrănesc, la testul adevărului.

În schimb, postesc, se roagă și fac binecuvântări pentru unii care – dat fiind presupusul nivel spiritual atins, nu ar trebui să aibă nevoie de ele, nici pentru păstrarea stării de libertate, nici pentru întoarcerea dintr-un loc în altul.

Sesizați discrepanța ?!

Acestea ar fi câteva gânduri ironic-amărui, într-o frumoasă zi de sâmbătă. O zi bună și vouă !